Oh, singurătate

Își ținea rama ochelarilor în mână și lentilele erau sparte pe gresia sclipitoare. Tensiunea din aer se simțea ușor. Aerul era îmbâcsit, tânăra numai deschisese ferestrele din lemn de câteva zile. Plapuma de praf trona pe mobilierul din lemn masiv al casei. Lumina abia pătrundea printre grilajul băii, întunericul sumbru se scălda în atenția ei. 

Ochii îi erau umeziți, buzele în erau uscate, părul brunet și răvășit îi acoperea chipul pe jumătate, hainele largi și zdrențuite o dominau cu totul. Suspinele i se auzeau din orice colțișor al casei. Își mișca mâinile doar pentru a se înfofoli mai bine în cearceafurile vechi, cusute și recusute de atâtea ori. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe fața-i albă, palidă ca varul.

Ticăitul ceasului se aude tare și pătrunzător, îi inunda mintea și gândurile și îi provoca insuportabile dureri de cap. Sughița încontinuu, gândindu-se la clipele trăite până atunci.

Privirea ei se muta de fiecare dată când zărea fotografiile frumos înrămate, lucioase și parcă încă vii.

-  Singurătate...

Șoptise cu atâta durere, cu atâta plictiseală, apoi, a lăsat să cadă jos rama ochelarilor. S-au rupt ușor, apoi ea a închis ochii. I-a deschis, i-a închis din nou și tot așa... până și-a dat seama că de fapt clipea. A început să se uite în gol, apoi să râdă. 

A privit în oglinda de pe peretele din fața ei și își vedea fața ștearsă, parcă neînsuflețită și a oftat, apoi a închis ochii și a adormit.

 *

Viața ei a continuat, limpede și plictisitor, până ce a adormit pe veci în acel pat...