Rânjetul copilăriei
Mă uit pe fotografiile prăfuite din mansardă. Luciul lor încă este prezent, în ciuda faptului că nu le-am mai șters de mult timp. Un zâmbet sincer îmi apare pe chip, cu speranța de a reuși să îmi aduc aminte de acele clipe de neuitat, de acele bule transparente pe care le făceam cu ajutorul săpunului roz, uneori roșu sau poate chiar și de parcul care deținea trandafiri albi, cu tente de mov-albăstrui.
Era frumos, dar și acum este, dar nu ca atunci. Acum parcul parcă este ofilit și uitat de lume și de viața toată. Îmi și aduc aminte de ultima mea vizită făcută acolo: trandafirii iubiți de mine au fost înlocuiți cu buruiene amare, cireșii au fost tăiați cu brutalitate și soarele nu își făcuse apariția. Este trist să îmi văd foștii prieteni prin cele mai rele locuri. Acum nouă sau zece ani parcă eram toți un buchet de fericire, care împrăștia doar zâmbete îmbătate în alcool de ciocolată.
Amintiri plăcute au fost spulberate, parcă înecate în lichior de vișine. Nostalgie beată își face apariția în mine, parcă amețindu-mă doar cu falsa iluzie a clipelor fantastice. Ah! Frumusețea copilăriei parcă mă bântuie încet, încet, dar totuși ador când se întâmpla asta.
Închid albumul de poze, dar una dintre ele cade pe pardoseala din lemn umed. O iau în mână și zâmbesc. Ochii încep să emane lacrimi tremurânde și suave la văzul bucății de hârtie mototolită. Eram eu, cu părul șaten deschis și dezordonat, stând în brațele unui băiețel, iar lângă noi o fetiță cu părul blond, parcă arzând în săgețile firave ale soarelui. Aveam toți niște mutrițe fericite: râdeam.
Atunci fiecare cunoștea distracția de la o vârstă fragedă, începând să o păstreze în suflet și în sânge să li se acomodeze euforia. Pot spune cu mândrie că am avut cea mai frumoasă copilărie pe care un țânc o poate avea. Acum totul s-a schimbat, lumea s-a cioplit cu timpul și frunzele liniștii profunde a irealului s-au scuturat imediat ce noi am început să căutăm în necunoscut. Am dorit să cunoaștem lucruri noi, dar acest lucru a distrus totul, a sfărâmat rânjetul copilăriei. Da, l-a măcinat încet și pătrunzător, făcându-mă să îmi pară rău că am crescut și că m-am maturizat.
Mă uit pe fotografiile prăfuite din mansardă. Luciul lor încă este prezent, în ciuda faptului că nu le-am mai șters de mult timp. Un zâmbet sincer îmi apare pe chip, cu speranța de a reuși să îmi aduc aminte de acele clipe de neuitat, de acele bule transparente pe care le făceam cu ajutorul săpunului roz, uneori roșu sau poate chiar și de parcul care deținea trandafiri albi, cu tente de mov-albăstrui.
Era frumos, dar și acum este, dar nu ca atunci. Acum parcul parcă este ofilit și uitat de lume și de viața toată. Îmi și aduc aminte de ultima mea vizită făcută acolo: trandafirii iubiți de mine au fost înlocuiți cu buruiene amare, cireșii au fost tăiați cu brutalitate și soarele nu își făcuse apariția. Este trist să îmi văd foștii prieteni prin cele mai rele locuri. Acum nouă sau zece ani parcă eram toți un buchet de fericire, care împrăștia doar zâmbete îmbătate în alcool de ciocolată.
Amintiri plăcute au fost spulberate, parcă înecate în lichior de vișine. Nostalgie beată își face apariția în mine, parcă amețindu-mă doar cu falsa iluzie a clipelor fantastice. Ah! Frumusețea copilăriei parcă mă bântuie încet, încet, dar totuși ador când se întâmpla asta.
Închid albumul de poze, dar una dintre ele cade pe pardoseala din lemn umed. O iau în mână și zâmbesc. Ochii încep să emane lacrimi tremurânde și suave la văzul bucății de hârtie mototolită. Eram eu, cu părul șaten deschis și dezordonat, stând în brațele unui băiețel, iar lângă noi o fetiță cu părul blond, parcă arzând în săgețile firave ale soarelui. Aveam toți niște mutrițe fericite: râdeam.
Atunci fiecare cunoștea distracția de la o vârstă fragedă, începând să o păstreze în suflet și în sânge să li se acomodeze euforia. Pot spune cu mândrie că am avut cea mai frumoasă copilărie pe care un țânc o poate avea. Acum totul s-a schimbat, lumea s-a cioplit cu timpul și frunzele liniștii profunde a irealului s-au scuturat imediat ce noi am început să căutăm în necunoscut. Am dorit să cunoaștem lucruri noi, dar acest lucru a distrus totul, a sfărâmat rânjetul copilăriei. Da, l-a măcinat încet și pătrunzător, făcându-mă să îmi pară rău că am crescut și că m-am maturizat.
__________________________________________________
A fost scrisă acum multe luni, am postat-o doar așa ca o amintire :)).
.